Reflecția este punctul de cotitură, conștient ales, către drumul autenticității morale. Fiecare om poate duce o anumită povară și destinul său este tocmai măsura acestei poveri pe care o poate duce fără să se frângă. Aceasta înseamnă oare că nefericirea este sortită unor aleși ai destinului, unei elite capabile să dea seamă pentru frământările majore și fericirea să fie destinată unei mediocrități mulțumite în sinele și autosuficiența sa? Oare nu este fericirea, atunci când este cu adevărat și conștientă de sine, o povară mai mare decât nefericirea?

Individul care dorește să răspundă acestor întrebări se află în fața unui labirint al cunoașterii de sine. Puțini sunt cei care au curajul să înfrunte labirintul, fără să abandoneze și, din această cauză, puțini sunt cei ce-și merită destinul fericirii. Cartea domnului profesor Vasile Lazăr este o asemenea reflecție. Nu avem pretenția de a lămuri mai bine decât autorul propriile lui gânduri, ci permis să ne fie de a adăuga un codicil la cartea domniei sale despre propriile noastre gânduri în fața acelui moment de reflecție. Fiecare dintre noi are în față propriul labirint al unor întrebări determinante ce ne construiesc caracterul. Pe această cale paideică, maestrul și discipolul se identifică.

Timpuri și indivizi exemplari ne permit să alegem exemplar. Dar, de fapt, care este adevărata șansă – exemplaritatea vremilor sau  exemplaritatea individului? Jurgen Habermas ne spune: „Nu profeți și oameni mai buni sunt acum necesari, ci judecăți adecvate timpului.” Acesta pare un posibil răspuns. Cartea domnului profesor este momentul său de reflecție care îi croiește destinul. Judecățile sale pot să ne ofere și nouă, cititorilor, șansa modestiei de a învăța ce înseamnă autenticitatea morală.